Browsing Tag

dialog si lectura

Lifestyle

A trăi, prin urmare, e o chestiune de timp, de moment

March 22, 2020
little dog
Reading Time: 6 minutes

Cartea lui Ocean Vuong este o carte ce atinge teme delicate precum homosexualitatea, dependența de droguri, analfabetismul, războiul, moartea, dar care sunt abordate cu un stil epistolar care este imposibil să nu îți placă. Lectura urmărește viața lui Little Dog, un imigrant din Vietnam, din copilarie și până la maturitate.

Vă propun un dialog realizat împreună cu Dragoș Preutescu (Idei și Efecte). Editura Storia Plus ne-a asigurat cărțile pentru acest dialog.

Dragoș Preutescu: Înainte să încep să citesc cartea lui Ocean Vuong, Pe pământ suntem strălucitori o clipă, mi-am permis să îmi imaginez tot felul de povești, încercând să îmi dau seama despre ce a scris autorul în cartea sa. Ce anume ne face să ne dăm seama că în această viață suntem doar o clipă? Era întrebarea ce îmi apărea constant în minte. Și sunt curios să aflu, la ce anume te-ai gândit Diana, atunci când ai citit titlul cărții? Apoi, citind cartea, găseam tot felul de mesaje în poveste care surprind minunat titlul: „să faci o prăjitură în centrul furtunii; să te hrănești pe muchia pericolului”;  „ce e o țară, dacă nu o sentință pe viață?”; „la coadă, printre dulciuri și reviste, era și o tavă cu inele care-ți arată starea sufletească”; „amintirea e o alegere” etc. Viața autorului nu a fost una liniștită, chiar fiind surprins de povestea acestuia. Ce ipostază din roman ți-a rămas cel mai mult în minte?

Diana Toderaș: Când am citit titlul cărții m-am gândit că va fi o poveste în care personajul principal a avut un singur moment în care „a strălucit”, în care a adus valoare acestei lumi, o clipă în care s-a simțit cu adevărat împlinit. Multe scene mi-au rămas în minte, lipite de suflet. Mi-a plăcut extrem de mult stilul de scris al autorului, îmbracă fiecare trauma într-o mantie de tandrețe. Contrastul dintre violența scenelor și scrisul fin au contribuit la întipărirea în minte a mai multor scene. Un exemplu ar fi cel în care copilul de 5-6 ani vrea să îi facă o farsă mamei și țâșnește de după ușă și strigă „Bum”. Mama lui se sperie îngrozitor, izbucnește în plâns și își duce mâinile la piept, o frică imensă stăpânindu-i mintea. Naivitatea copilului contrastează foarte tare cu sechelele lăsate de război asupra psihicului mamei lui. Ce părere ai despre relația dintre Little Dog și Ma? Pe mine recunosc că m-a suprins. 

Dragoș Preutescu: Este destul de greu să definesc în vreun fel anume relația dintre Little Dog și Ma. Pentru Little Dog este un important remediu terapeutic să încerce să își concilieze trecutul, nu doar cu mama sa, dar cu întreaga familie. De fapt, chiar el spune: „Familia mea, m-am gândit, era un peisaj arctic cufundat în sfârșit în tăcere și placiditate după o noapte sub focul artileriei” (p. 28). Reușita acestor descrieri scurte și minuțioase ale autorului, explorează universurile suferinței și ale nevoilor de a te reașeza pe tărâmul vieții lipsite de tragedii. Am identificat și o temă importantă pe care autorul o descrie: „Istoria memoriei”. Și aici vreau să te întreb, cum poți face o istorie a unei familii care a trecut prin tragedii? Ocean Vuong face și următoarea descriere față de mama sa: „Ești o mamă, Ma. Și ești și un monstru. Dar și eu sunt la fel – de aceea nu îți pot întoarce spatele” (p. 22). Mamă și monstru în același timp. Excelentă disociere și în același, timp de apropiere față de mama sa.

Diana Toderaș: Ma este o mamă bună, dar tragediile prin care a trecut în perioada războiului i-au schingiuit sufletul. Inclusiv istoria familiei este plină de durere, fiecare membru a avut multe lucruri de îndurat. Mă mir cum unii oameni, după ce trec prin experiențe îngrozitoare, mai reușesc să rămână… oameni. Indiferent cât timp trece de la perioada în care o persoană a trecut prin diverse tragedii, nu cred că își mai poate reveni. Cred că doar se transformă într-un alt om, într-un om care învață să trăiască cu amintirile dureroase, cu multe coșmaruri și temeri. Tu ce părere ai? Crezi că un om care a trecut prin anumite experiențe îngrozitoare, își poate reveni din punct de vedere psihic, emoțional? 

Dragoș Preutescu: Nu e posibil să avem un răspuns la această întrebare, pentru că fiecare evaluează și înțelege foarte personal o anumită situație, sau o viață de om. Little Dog oscilează între povestea de viață a bunicii sale și cea a mamei. El știe că cele două femei au fost rănite și au suferit. Este exact cum el spune: „[…] simplul fapt de a ști că rana există nu ajută cu nimic la revelarea ei” (p. 69). El știe că cele două femei au răni sufletești imense. Cum poți interpreta o viață de om în care regăsești povești despre război, elicoptere, puști, bătrânețe, suferința din dragoste, culoarea pielii etc.? Mi-a plăcut că Little Dog a încercat să vadă dacă cele două femei sunt fericite. Scena în care acesta le întrebă dacă sunt fericite, este una importantă. Răspunsul îl oferă tot el: „- Da. Sunteți amândouă fericite, am răspuns, fără să știu nimic. Sunteți amândouă fericite, Ma. Da, am repetat”(p. 42). Este nevoie să ai mult curaj să îți întrebi bunica și mama dacă sunt fericite, mai ales când ai tot auzit povești mai puțin frumoase de la ele. Închei cu o altă idee: „Cine se va pierde în povestea pe care ne-o spunem? Cine se va pierde în noi înșine? O poveste, în definitiv, e ca o înghițire. Să deschizi gura, articulând, înseamnă să lași doar oasele, care rămân nespuse”(p. 50).

Diana Toderaș: Și mie mi-a plăcut acea scenă, în care Little Dog a încercat să vadă dacă cele două femei sunt fericite. Pentru ele probabil era suficient să se știe în siguranță, să nu mai aibă frica războiului, să nu le mai pândească moartea de după colț. Nu cred că fericirea exista din punctul lor de vedere. Cred că voiau doar să aibă un loc sigur de dormit, un loc de muncă, să trăiască liniștite. Dar pentru Little Dog siguranța nu era suficientă și este de înțeles, el nu avea atâtea sechele din cauza războiului cum aveau cele două femei, mama și bunica lui. M-a impresionat și povestea de dragoste dintre Little Dog și Trevor. Mi se pare că Little Dog, trăind cu mama și bunica sa, amândouă persoane cu multiple probleme emoționale, s-a îndrăgostit de Trevor, un băiat dezechilibrat, cu un caracter imprevizibil. Cred eu, cu toții tindem să ne îndrăgostim de persoane care „se potrivesc” în trecutul nostru, indiferent că acesta a fost bun sau rău.

Dragoș Preutescu: O dată cu Trevor, Little Dog descoperă alte nuanțe ale vieții. Identificarea cu trecutul mi se pare o adevărată temă a romanelor, mai ales cele contemporane. De multe ori rămânem ancorați în acest trecut și nu știu cât este de bine. Dar moartea lui Trevor încheie și această „identificare cu trecutul”. Îmi place mult acest pasaj, și îl las aici pentru a expune mai bine felul în care Little Dog a trăit această moarte: „În astfel de clipe, când sunt lângă tine, invidiez cuvintele pentru că reușesc ceea ce noi nu vom reuși niciodată – felul în care se pot ele comunica pe de-a-ntregul stând pe loc, prin simpla lor existență. Închipuie-ți că m-aș putea întinde lângă tine și întregul meu corp, fiecare celulă, ar radia un sens clar, unic, nu ar mai fi un scriitor cel care se lipește de tine, ci un cuvânt” (p. 175). Frumoasă suferință în acest pasaj.

Diana Toderaș: Cred că rolul lui Trevor în viața lui Little Dog a fost de a-l ajuta în procesul de vindecare. Așa suntem toți, personaje unii în viețile altora și oricât de diferiți am fi tot reușim să ne salvăm și să ne vindecăm unii pe alții. În acest proces unii sunt personaje episodice, alții rămân pe viață alături de noi. Mi-a plăcut mult această carte, stilul epistolar care te cucerește de la primele pagini și modul în care a reușit să ne transmită toate emoțiile formează un combo bun. Ocean Vuong ne învață să fim mai toleranți, să realizăm că să fii imigrant nu e ușor deloc, pornești din start cu obstacole. Mi-a plăcut și multitudinea de teme pe care autorul le-a atins, teme delicate aș zice eu – homosexualitatea, dependența de droguri, analfabetismul, războiul, moartea; din toate ai câte ceva de învățat.

Mulțumesc Dragoș Preutescu (Idei și Efecte) pentru acest dialog și editurii Storia Plus pentru  această carte minunată.

Vă recomand și dialogurile următoare, realizate tot împreună cu Dragoș Preutescu:

Beigbeder și rețeta împotriva îmbătrânirii

Ochii pot aduce mai aproape adevărul și iubirea

See you next time!
DreamSeekLove

Facebook: https://www.facebook.com/DreamSeekLove/
Instagram: http://instagram.com/dream.seek.love/
Youtube: https://www.youtube.com/channel/UCnO1hmiEnstkPmGhecaOKHg
Blog: http://dreamseeklove.com

Lifestyle

Beigbeder și rețeta împotriva îmbătrânirii

August 4, 2019
ideisiefecte
Reading Time: 5 minutes

Cartea lui Frédéric Beigbeder, O viață fără sfârșit, este o carte ce atinge probleme din societatea actuale precum comunicarea deficitară, modul în care statutul omului în societate este dictat de numărul de likes de pe facebook dar și continua căutare a secretului nemuririi, frica de moarte și sentimentul că “rămâi fără timp” într-un moment al vieții în care ai atât de multe de oferit.

Vă propun un dialog realizat împreună cu Dragoș Preutescu.

Diana Toderaș: Încă din primele pagini ale cărții m-am lovit de o realitate actuală: oamenii sunt  dominați de tehnologie, viața online este mai importantă decat cea offline, comunicarea se realizează mai mult pe whatsapp decât față în față, la o ceașcă de cafea. Statutul social este definit de numărul de like-uri pe care îl ai pe Facebook sau de numărul de followers de pe Youtube. Valorile morale au căzut pe locul doi. Cel puțin pe doi. Eram conștientă de această realitate dură, dar când am avut-o scrisă negru pe alb, în mâinile mele, m-a șocat. Am avut parte și de o întreagă teorie a selfie-urilor, mecanismul psihologic ce stă la bazele acestora și motivul pentru care le facem. Este un lucru de care ne lovim zilnic și are o explicație foarte complexă în spate. Mi-a plăcut când autorul a spus: „Omul modern e un maldăr de 75.000 de miliarde de celule, care încearcă să fie convertite în pixeli”. Ce părere ai despre acest fenomen al selfie-urilor?

Dragoș Preutescu: Eu spun că Frédéric Beigbeder dă și o pseudo-definiție prin titlul ales cărții sale a ceea ce reprezintă un Selfie pentru omul modern – O viață fără sfârșit. El numește acest fenomen „noua ideologie a vremii noastre”. Ce vrem să dovedim noi printr-un Selfie? Că stăm  „bine” la capitolul viață, în orice context ne-am afla. Ceea ce este o eroare și în același timp e și o modalitate de a crea o percepție greșită despre tine. Nu contest, una este să ai poze cu tine, unde vrei să transmiți un mesaj, pui o poză cu o carte, poate de la o activitate ce ar merita menționată și celorlalți, și alta este să te pozezi zi de zi de unul singur. Din era tehnologiei nu putem ieși de tot, dar nici să ne afundăm nu este bine. Cartea lui Frédéric Beigbeder este și un fel de manifest împotriva acestui fenomen. De ce totuși ne-am dori o viață fără sfârșit? Când vrei să trăiești etern înseamnă că îți este frică de moarte, sau nu ai găsit motive să fii mulțumit de tine și atunci vrei să te prelungești.

Frédéric Beigbeder

Diana Toderaș: Frédéric Beigbeder și-a trăit prima parte a vieții haotic, dezordonat, superficial. Tot ce conta era ca emisiunile să îi iasă bine, spectatorii să fie încântați și numărul de vizualizări să bată recorduri. Dar a venit o clipă care a fost precum un macaz pentru el, i-a schimbat sensul. “Am făcut un copil în momentul în care mi se rupea de viitor. Ba nu, corecție. Am făcut două fete. Acum, aștept să am un viitor.” Dar pentru că viitorul conținea doar cea de-a doua jumătate a vieții, personajul nostru este hotărât să găsească viața eternă. Călătoria prin cele mai ingenioase și tehnologizate laboratoare ale lumii, căutarea secretului biologic care să îi aducă nemurirea, este și o călătorie în care personajul se eliberează de superficialitate, se apropie de familie, se implică în creșterea copiilor și în relația cu soția. Mi-a plăcut scena când el împreună cu Romy erau în avion în drum spre Ierusalim și îi trimite un mesaj lui Leonore: “[…] PS: Fără glumă, cred că a te strânge în brațe e definiția pe care o dau paradisului”.

Dragoș Preutescu: Apropierea lui Frédéric Beigbeder de familie și de lumea mai normală decât cea din emisiunile sale de divertisment, se petrece pentru că în aceste căutări a vieții eterne se întâlnește cu o realitate despre oameni diferită pe care știința o construiește. Știința nu este superficială, ea este exactă și propune o cultură a vieții și a socialului diferită. Și, ca orice aspect al celor vii de pe pământ, ce este prea mult nu e bine. În călătoriile lui, nu doar în lumea științei, dar și în viața personală, autorul descoperă că viața este împlinită doar dacă ești atent la ea și găsești filozofiile care să te aducă în acel punct al împlinirii. E un moment important să cauți să „aparții” viitorului. Oamenilor le este frică de moarte, de îmbătrânire, de viitor, de greșelile din trecut. Și dacă trăim cu aceste frici, de ce să căutăm o viață eternă în care să trăim? Frédéric Beigbeder ajunge la un moment în căutările sale în care începe să gândească ironic la această viață eternă.

Diana Toderaș: Atunci când intervii în procesul firesc al naturii, există mereu riscul să produci un dezastru. Așa cum în carte oamenii de știință încercau să modifice anumite gene pentru a trata o boală, dar în timp declanșau apariția unor tumori fatale. Evoluția în tehnologie și știință este bună, dar cred că este o linie foarte fină între dorința de a face bine și nebunie. Mă înspăimântă ideea că ar putea exista superoameni, oamenii perfecți care comunică la nivel mental, care au răspunsul la orice întrebare, creierul fiindu-le conectat în permanență la internet și că oamenii “normali” ar fi veriga slabă. Dacă am găsi secretul nemuririi, am scăpa de o problemă, timpul limitat, dar această rezolvare atrage multe alte probleme după ea: foamete, suprapoluație, genocid, restricția de a avea urmași etc.

Frédéric Beigbeder

Dragoș Preutescu: Se mai întâmplă ceva care dă romanului de non-ficțiune scris de Frédéric Beigbeder un plus de valoare: acela că fiica sa îl însoțește în aceste momente de căutare a vieții eterne. Și acest personaj simpatic, dinamic, care pune întrebări și își urmărește părintele mai atent decât pare, arată că tatăl are o problemă. Nu știu cum ar fi arătat romanul dacă lipsea acest personaj sau poveștile despre oamenii mai apropiați din jurul autorului. Ar fi părut o altă emisiune de divertisment difuzată direct de la fața locului. Nu ți se pare că autorul devine sarcastic și ironic atunci când descoperă că viața eternă este doar un subiect bine clasat în rândurile oamenilor de știință? Apropierea de familia și fiica sa îi deschid ochii către noi posibilități de a vedea viața și de-a o trăi.

Diana Toderaș: Sunt de acord cu tine. Și eu am simțit că familia a fost ancora care îl păstra în realitate pe autor, iar evoluția lui Romy, modul în care aceasta a preluat trăsături din caracterul tatălui a fost fantastic. Cu cât Frédéric Beigbeder căuta mai mult secretul nemuririi, cu cât lăsa tehnologia să îi monopolizeze viața, cu atât și Romy avansa în relația cu Pepper, roboțelul ei inteligent. Au fost prieteni, s-au îndrăgostit, și-au declarat dragostea și au atins apogeul căsătorindu-se. Finalul cărții mi-a plăcut nespus de mult. Frédéric Beigbeder s-a întors la familia sa și Romy s-a mai detașat de Pepper, semn că viața reală a învins.

Dragoș Preutescu: Se pare că acesta e viitorului omenirii: lupta dintre viața reală și viața virtuală, sau mai bine spus comercială. Nu mai este clasica luptă dintre bine și rău. Iar povestea lui Beigbeder, care caută “o viață fără sfârșit” arată că a face din viața noastră ceva etern nu va completa cu nimic valoarea pe care o construim prin ceea ce trăim. Cum spune și autorul: “moartea e tristă, dar nonmoartea e încă și mai rea” (p. 295). Putem învăța multe din romanul O viață fără sfârșit, dar poate cea mai importantă lecție este că viața omului are o semnificație atunci când este lăsată să existe cât poate. Nimic mai mult.

Un dialog ce face parte din proiectul inițiat de Dragoș Preutescu – Idei și Efecte.