Lifestyle

Beigbeder și rețeta împotriva îmbătrânirii

August 4, 2019
ideisiefecte
Reading Time: 5 minutes

Cartea lui Frédéric Beigbeder, O viață fără sfârșit, este o carte ce atinge probleme din societatea actuale precum comunicarea deficitară, modul în care statutul omului în societate este dictat de numărul de likes de pe facebook dar și continua căutare a secretului nemuririi, frica de moarte și sentimentul că “rămâi fără timp” într-un moment al vieții în care ai atât de multe de oferit.

Vă propun un dialog realizat împreună cu Dragoș Preutescu.

Diana Toderaș: Încă din primele pagini ale cărții m-am lovit de o realitate actuală: oamenii sunt  dominați de tehnologie, viața online este mai importantă decat cea offline, comunicarea se realizează mai mult pe whatsapp decât față în față, la o ceașcă de cafea. Statutul social este definit de numărul de like-uri pe care îl ai pe Facebook sau de numărul de followers de pe Youtube. Valorile morale au căzut pe locul doi. Cel puțin pe doi. Eram conștientă de această realitate dură, dar când am avut-o scrisă negru pe alb, în mâinile mele, m-a șocat. Am avut parte și de o întreagă teorie a selfie-urilor, mecanismul psihologic ce stă la bazele acestora și motivul pentru care le facem. Este un lucru de care ne lovim zilnic și are o explicație foarte complexă în spate. Mi-a plăcut când autorul a spus: „Omul modern e un maldăr de 75.000 de miliarde de celule, care încearcă să fie convertite în pixeli”. Ce părere ai despre acest fenomen al selfie-urilor?

Dragoș Preutescu: Eu spun că Frédéric Beigbeder dă și o pseudo-definiție prin titlul ales cărții sale a ceea ce reprezintă un Selfie pentru omul modern – O viață fără sfârșit. El numește acest fenomen „noua ideologie a vremii noastre”. Ce vrem să dovedim noi printr-un Selfie? Că stăm  „bine” la capitolul viață, în orice context ne-am afla. Ceea ce este o eroare și în același timp e și o modalitate de a crea o percepție greșită despre tine. Nu contest, una este să ai poze cu tine, unde vrei să transmiți un mesaj, pui o poză cu o carte, poate de la o activitate ce ar merita menționată și celorlalți, și alta este să te pozezi zi de zi de unul singur. Din era tehnologiei nu putem ieși de tot, dar nici să ne afundăm nu este bine. Cartea lui Frédéric Beigbeder este și un fel de manifest împotriva acestui fenomen. De ce totuși ne-am dori o viață fără sfârșit? Când vrei să trăiești etern înseamnă că îți este frică de moarte, sau nu ai găsit motive să fii mulțumit de tine și atunci vrei să te prelungești.

Frédéric Beigbeder

Diana Toderaș: Frédéric Beigbeder și-a trăit prima parte a vieții haotic, dezordonat, superficial. Tot ce conta era ca emisiunile să îi iasă bine, spectatorii să fie încântați și numărul de vizualizări să bată recorduri. Dar a venit o clipă care a fost precum un macaz pentru el, i-a schimbat sensul. “Am făcut un copil în momentul în care mi se rupea de viitor. Ba nu, corecție. Am făcut două fete. Acum, aștept să am un viitor.” Dar pentru că viitorul conținea doar cea de-a doua jumătate a vieții, personajul nostru este hotărât să găsească viața eternă. Călătoria prin cele mai ingenioase și tehnologizate laboratoare ale lumii, căutarea secretului biologic care să îi aducă nemurirea, este și o călătorie în care personajul se eliberează de superficialitate, se apropie de familie, se implică în creșterea copiilor și în relația cu soția. Mi-a plăcut scena când el împreună cu Romy erau în avion în drum spre Ierusalim și îi trimite un mesaj lui Leonore: “[…] PS: Fără glumă, cred că a te strânge în brațe e definiția pe care o dau paradisului”.

Dragoș Preutescu: Apropierea lui Frédéric Beigbeder de familie și de lumea mai normală decât cea din emisiunile sale de divertisment, se petrece pentru că în aceste căutări a vieții eterne se întâlnește cu o realitate despre oameni diferită pe care știința o construiește. Știința nu este superficială, ea este exactă și propune o cultură a vieții și a socialului diferită. Și, ca orice aspect al celor vii de pe pământ, ce este prea mult nu e bine. În călătoriile lui, nu doar în lumea științei, dar și în viața personală, autorul descoperă că viața este împlinită doar dacă ești atent la ea și găsești filozofiile care să te aducă în acel punct al împlinirii. E un moment important să cauți să „aparții” viitorului. Oamenilor le este frică de moarte, de îmbătrânire, de viitor, de greșelile din trecut. Și dacă trăim cu aceste frici, de ce să căutăm o viață eternă în care să trăim? Frédéric Beigbeder ajunge la un moment în căutările sale în care începe să gândească ironic la această viață eternă.

Diana Toderaș: Atunci când intervii în procesul firesc al naturii, există mereu riscul să produci un dezastru. Așa cum în carte oamenii de știință încercau să modifice anumite gene pentru a trata o boală, dar în timp declanșau apariția unor tumori fatale. Evoluția în tehnologie și știință este bună, dar cred că este o linie foarte fină între dorința de a face bine și nebunie. Mă înspăimântă ideea că ar putea exista superoameni, oamenii perfecți care comunică la nivel mental, care au răspunsul la orice întrebare, creierul fiindu-le conectat în permanență la internet și că oamenii “normali” ar fi veriga slabă. Dacă am găsi secretul nemuririi, am scăpa de o problemă, timpul limitat, dar această rezolvare atrage multe alte probleme după ea: foamete, suprapoluație, genocid, restricția de a avea urmași etc.

Frédéric Beigbeder

Dragoș Preutescu: Se mai întâmplă ceva care dă romanului de non-ficțiune scris de Frédéric Beigbeder un plus de valoare: acela că fiica sa îl însoțește în aceste momente de căutare a vieții eterne. Și acest personaj simpatic, dinamic, care pune întrebări și își urmărește părintele mai atent decât pare, arată că tatăl are o problemă. Nu știu cum ar fi arătat romanul dacă lipsea acest personaj sau poveștile despre oamenii mai apropiați din jurul autorului. Ar fi părut o altă emisiune de divertisment difuzată direct de la fața locului. Nu ți se pare că autorul devine sarcastic și ironic atunci când descoperă că viața eternă este doar un subiect bine clasat în rândurile oamenilor de știință? Apropierea de familia și fiica sa îi deschid ochii către noi posibilități de a vedea viața și de-a o trăi.

Diana Toderaș: Sunt de acord cu tine. Și eu am simțit că familia a fost ancora care îl păstra în realitate pe autor, iar evoluția lui Romy, modul în care aceasta a preluat trăsături din caracterul tatălui a fost fantastic. Cu cât Frédéric Beigbeder căuta mai mult secretul nemuririi, cu cât lăsa tehnologia să îi monopolizeze viața, cu atât și Romy avansa în relația cu Pepper, roboțelul ei inteligent. Au fost prieteni, s-au îndrăgostit, și-au declarat dragostea și au atins apogeul căsătorindu-se. Finalul cărții mi-a plăcut nespus de mult. Frédéric Beigbeder s-a întors la familia sa și Romy s-a mai detașat de Pepper, semn că viața reală a învins.

Dragoș Preutescu: Se pare că acesta e viitorului omenirii: lupta dintre viața reală și viața virtuală, sau mai bine spus comercială. Nu mai este clasica luptă dintre bine și rău. Iar povestea lui Beigbeder, care caută “o viață fără sfârșit” arată că a face din viața noastră ceva etern nu va completa cu nimic valoarea pe care o construim prin ceea ce trăim. Cum spune și autorul: “moartea e tristă, dar nonmoartea e încă și mai rea” (p. 295). Putem învăța multe din romanul O viață fără sfârșit, dar poate cea mai importantă lecție este că viața omului are o semnificație atunci când este lăsată să existe cât poate. Nimic mai mult.

Un dialog ce face parte din proiectul inițiat de Dragoș Preutescu – Idei și Efecte.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply